Geaca ta de piele
– E noua ceasul, ce dracu! Iar scri despre femei ma? Tu nu stii alceva? Nu te inspira mobila sau lumea de fara?
Imi zicea.
Era cam aroganta si nu stiam cu cine joc,
Da-n fiecare zi o mai citeam putin si luam loc.
O mai priveam putin si luam foc.
Si printre firele de de par, mai agatam niste idei.
Unde sunt ei, prietenii aia de zici mereu?
Ca te tot lauzi ca-ti bei berile cu toti golanii de liceu!
Unde sunt toate visele alea din caietele tocite?
Ca lumea ta e doar un sir de clipe pocite.
Si eu taceam, nu aveam chef si povesteam,
De oamenii de sub pamant, de cerul inventat de noi,
Lumea asta desenata cu creioane colorate si noroi.
Cum nori-s goi si undeva in ei sunt ingeri pazitori,
Cum stau si inot prin fantome cand se lasa noaptea
Si cum frica mea de moarte e doar cartea la care scriu.
E tarziu.
Si ti-am promis ca-ti scriu ceva de geaca ta de piele.
Nu e nebuna!
Stie ca doare dar se-ncearca singura,
Nu pune mana la gura cand scuipa foc si-nghite ura.
Are zile proaste ca orice lume fara ambalaj,
Deschide alte coaste rupte si loveste in pavaj,
Zice, ai asfaltat un parc intreg si ai ratat un pom, amice.
Cand tu comanzi inca o suta, ea pleaca de la munca.
Ce alcool…
Ascunde sub un breton, ca o cortina doi copii flamazi, ce om!
Manaca dor, scuipa lumina.
E o gradina fara gradinar,
O jungla de opal,
Unde Tarzan e un amic imaginar,
Visele-s prinse in loc de gratii
Si usile-s deschise, ca o carte,
Scrisa de Ben Rice si tati.
Si ii trec prin cap doar zilele de maine, ingramadite ca oameni grabiti
Si simte inima cum ii fosneste in piept ca un pachet de biscuiti!
Mai da-i in pula mea de ipocriti cu munca lor cu tot!
Se pricepe la pierdut, nu va imaginati!
De la bani
Chei,
Haine,
Pana la barbati.
Si nu se chinuie sa caute
Ca banii vin,
Yala se schimba,
Hainele la fel,
Si balta asta are peste,
Baga-ne-am pula-n el!
Si oasele trosnesc, apasa.
Si aerul bate din
Vestul ei in estul sau
in spre alei ce duc acasa.
Da, ea are dor domol cand pune inima sub perna si omul ala rau, adoarme.
Bate din plame Dumnezeu cand ea zambeste spre cer si nu e ger si nu e ploaie,
Nu sunt dureri de cap nu mai cad stele in 2 Mai cand ea inchide grabita
Fermoarul gecii ei de piele peste rai.
Si se intorce totul pe tapet in rana nimanui!
Deschide perna isi aminteste cum desena viitoru-n pieptul lui, prea slab sa bata, nascut sa treaca, sa incheie, orice iubire din femeie in femeie. Incet cu dragostea o arta, o agata si pe ea in cui, intra incet sub pielea lui si el trage fermoarul peste ea, aseaza punct in urma sa si nu priveste inapoi, o cicatrice, ca la Eroi, intr-un apartament lumina nu se stinge.
Si in Bucatarie, nu se mai discuta, nu se mai rup din ea bucati de nori zagariati cand il asculta.
Nu mai deschide telefonul ca un cadou sa il auda.
Si tace gresia sparta-n hol, plange o fata pe balcon si o femeie-n dormitor si nimic nu ajuta.