Uita ce am scris

Ce stii tu?

Pe mine noaptea, ma viziteaza stafii si da, sunt ale mele,
Spritite ce vin si pleaca dintre palme fara sa lase semne.
Fara sa-mi zica „te iubesc“, sau cine stie ce refrene,
Trece timpul si rasaritul ma prinde mereu la o cafea cu ele.

Si mai vorbim de una alta,
Si ne mai amintim de noi,
Si mai vobim de voi si gata,
Din priviri ne stabilim iar intalniri.

Te rog domnisoara, matura mai repede tot ce am dezvelit caci dimineatza nu o port asa ci langa tine, obosit.

Mai bate mama la usa camerei si ma intreaba: “Iar nu dormi?” Rasufla trista ca baiatul ei se-mparte iar la doi. Ea ma-ntelege, stie ea cumva ce ma tot tine treaz si nu insista iar ma lasa sa ma pierd in ceas…

Eu draga mama nu mai dorm, eu scriu pana cand mainile imi cad in gol, pana cand ele-or sa ma lase sa ma duc spre alte vise. Iar vine noaptea, iar voi fi trist cu portile inchise.

Mai caut in sufragerie si acum o mica umbra, este ea cea care a uitat sa ma mai planga. Sunt surprins de-atunci incoace de lipsitul tau suspin. Unde esti? Sub cartea asta sau sub vre’un pahar de vin?

Si ma doare si ascult vantul obosit sub geamuri si cum lenesa si noapte se ascunde printre ramuri. Intunericul e azi, mult mai jovial cu ochi timizi de ciocolata. Nu mai sperie, sta cuminte si asculta mai atent ca niciodata cu o palma-n falca si creioanele imi casca nu au chef de poezii. Nu mai stiu ce vrei sa stii si vreau sa ma ajuti, sa-mi spui: “Ai muzica asta, macar tu sa nu o uiti. Iubeste ce scrii dragul meu, pentru ca lumea uita!”

Si eu scriu si lumea uita ce am scris.